Pe drumul presărat cu pietre care tac,
Pe calea către liniştea eternă,
Păşesc cu gândul gol, învolburat,
De valuri ce mă-ndeamnă la păcat.
O lume rece, frivolă, meschină,
Un aer îngheţat de-atâta dor,
Nu pot străbate drumul prea uşor!
Nu pot străpunge-acel vuiet armat!
Doar eu pot să-nţeleg pietrele care tac!
Tu ai scris poezia? E foarte draguta. imi place 🙂
Da, e scrisă de mine. Mă bucur că îţi place. 🙂