De ce pot “esua” obiectivele pe care ni le propunem?

Vi s-a întâmplat vreodată să vă stabiliţi obiective pe care apoi să nu le puteţi îndeplini? Câtă dezamăgire pătrunde în sufletele noastre în astfel de momente! Câte frustrări acumulăm de-a lungul vieţii din cauza unor situaţii în care pur şi simplu controlul ne scapă şi nu ne rămâne decât să ne întrebăm „DE CE?”!…

Pentru că tot am scris, în prima zi a anului, despre senzaţia minunată care prinde contur în inimile noastre la începutul fiecărui an nou şi despre planurile pe care vrem să le realizăm în lunile care urmează (aici), m-am gândit să enumăr câteva motive care, după părerea mea, duc la neîndeplinirea obiectivelor pe care ni le propunem.

1. Obiectivul este general, vag, ambiguu. În acest caz, de unde ştim când am obţinut ce ne-am propus? Putem măsura în vreun fel paşii pe care trebuie să îi parcurgem până la realizarea obiectivului propus?

Există o metodă, intitulată SMART (S – Specific, M – Measurable , A – Achievable, R – Relevant, T – Time-bonund), care ne ajută să ne dăm seama dacă un obiectiv are şanse de a fi realizat cu succes. Aşadar, este obiectivul nostru unul specific? E măsurabil? Are şanse de îndeplinire? E relevant? Poate fi realizat într-o perioadă determinată de timp?

2. Obiectivul este dificil de realizat, chiar ireal. Atunci când un obiectiv este departe de a fi realizat, el acţionează ca un factor demotivator asupra noastră. Pentru a evita astfel de situaţii, trebuie să fim siguri că ceea ce ne dorim corespunde realităţii şi experienţelor noastre.

De exemplu, dacă ne propunem să scriem o carte într-o lună, fără să avem nici un fel de experienţă în acest domeniu, e greu de crezut că vom reuşi. Iar dezamăgirea s-ar putea să ne „arunce” de partea cealaltă a baricadei şi să nu mai avem curaj niciodată să ne propunem acest obiectiv, chiar dacă el reprezintă unul dintre cele mai mari vise ale noastre.

3. Nu ne implicăm total în realizarea obiectivului propus. Dacă nu suntem hotărâţi că ne dorim cu adevărat acel „CEVA”, vom eşua înainte de a fi început. Ca şi exemplu, îmi vine acum în minte situaţia multor copii pentru care părinţii decid ce trebuie să studieze, ce activităţi extra-şcolare trebuie să practice, ce cărţi trebuie să citească etc. Pentru că nu îi pasionează ceea ce TREBUIE să facă, o vor simţi mereu ca pe o obligaţie, nu ca pe un obiectiv pentru care sunt dispuşi să lupte.

Cred că e bine să ne gândim, din când în când, şi la astfel de lucruri, menite să ne ajute să avem o viaţă mai frumoasă, să fim mai încrezători, mai optimişti, să avem motive să zâmbim mai des.

Desigur, lista poate continua şi vă invit pe voi să o completaţi, în secţiunea de „Comentarii”. 🙂

 

Cu drag,

SEMNATURA_Georgiana_Belanczky

 

 

 

TI-A PLACUT? CITESTE SI:

6 Comments

  1. Un alt motiv ar fi ca ne propunem sa facem mai mult decat putem duce si uitam ca, pana la urma, suntem oameni… avem defecte si calitati, avem dorinte, dar avem si limite pe care trebuie sa le cunoastem! Felicitari pentru articol, Georgiana!

  2. Pai e simplu: daca nu te implici total in atingerea scopurilor pe care ti le propui nu ai cum sa reusesti, oricate resurse financiare, profesionale, sociale etc. ai avea! Mai mult decat atat, multi oameni au impresia ca pot face mai mult decat pot duce si isi stabilesc obiective irealizabile. Si cine sufera atunci? Tot ei ajung sa fie dezamagiti!!!!!

    • Da, dragă Mălina! Din păcate, în momentele de extaz şi de avânt, fie el personal sau profesional, avem impresia că putem face mai mult decât ne permit capacităţile noastre fizice şi intelectuale. Nu e rău să fim ambiţioşi şi perseverenţi, însă trebuie să ne cunoaştem limitele, pentru a nu fi mai apoi dezamăgiţi, cum bine ai spus şi tu.

  3. foarte adevarata faza cu copiii “manipulati” de parinti sa faca ceea ce vor ei sau ce si-au dorit ei in tinerete si nu au reusit…… asa ajung unii copii sa nu stie incotro s-o apuce cand cresc, cand iau note proaste la scoala sau chiar sunt exmatriculati…

    • Ai dreptate, Florin! Din păcate, sunt tot mai dese aceste cazuri! Eu cred că ar trebui să existe psihologi în fiecare şcoală, ca să sesizeze la timp astfel de situaţii şi să încerce să le remedieze.

Leave a Reply